duminică, 29 martie 2009

Primele




Cum se vede

Cum se vede lumea voastră
de la ultimul etaj:
cad suspinele-n picaj
şi se-neacă-n noaptea castă.

Stelele se-aprind haine
când se-nchid pe pernă ochii,
când se leapădă de rochii
domnişoarele virgine.

Fiindcă Dumnezeu e Sus,
stinge candelele-ncet
şi-şi deschide-un blog pe net,
El, mereu pe farse pus.



Facerea

prima lucrare fu o pădure
(materie primă caietelor sale)
apoi călimara cu noapte şi ură
şi plânsul venit in picioarele goale.

urmară la rând cele patru păcate:
neliniştea, râsul, mirarea şi zborul
şi scaunul lui din stinghii şi pânză
pe care a scris: CREATORUL.




Rai

Colo-n Raiul cel concret
unde Îngerii asudă,
unde ninge zahăr pudră,
Dumnezeul are net.

Altfel n-avea cum să ştie
că aseară-ntâmplător,
"Găzduitul Călător"
îmi scria în versuri, mie.

Îmi scria şoptit, cu sârg,
despre-mbujorate mere,
zăpăcite de plăcere
care noaptea dau in pârg.

Eu, crezându-l vreun nebun
care nu-şi găseşte somnul,
l-am lăsat scriind, cu Domnul
şi-am tăcut, că ce să-i spun?

Doar spre ziuă când se-ndură
soarele cu chip de ceară,
văd că măru-ntreg aseară
are semn de muşcătură.




Daruri

Uneori plouă cuvinte: mărgele de sticlă.
Face şi Dumnezeu nişte ploi!…
Le aruncă pe jos şi tot el le ridică,
le sărută pe frunte şi le pune în noi.

Şi noi, Doamne, ce să facem cu ele pe buze?
Inventăm noi vreo armă să frângă
moartea în lutul fiinţei ursuze?
Ne jucăm noi de-a tine, pe lângă?

Punem noi la dospit încercări interzise,
un palat de iluzii pentru-o stirpe crăiască?
Născocim noi culcuş pentru somn fără vise,
facem noi râsul din plâns să renască?

Nu, Doamne, ia-le-napoi şi
închide-le-adânc în nefire.
Nouă lasă-ne-un verb: a iubi -
(conjugarea a patra) – iubire.




Poştaşul

Poştaşul sună doar o dată
Aruncă plicul albăstrui
La îndemâna visului
Să-mi facă ziua fermecată

Poştaşul sună scurt şi pleacă
Scrisoarea-i veşnic nesemnată
Dar ziua-mi pare fermecată
De întrebări ce-ncep cu “dacă”

Poştaşul sună de trei ori
Lipseşte plicul albăstrui
Dar – ca din partea nimănui –
În prag lăsă un braţ de flori.




Riduri

Primul rid, auriu,
l-am făcut de ţipăt, încrâncenată,
că de ce sunt, că de ce să fiu,
că de ce-s fată.
Pe urmă schimbând feţe-feţe
cu lumea, cu veacul sordid,
cu cine vrea să dea bineţe,
a apărut al doilea rid.
Într-un târziu presupus,
două cute uşoare
s-au format de surâs, de râs,
de-ntristare.
Mai e trama cuminte
la colţul ochilor mari
făcută în vara fierbinte
când n-am mai fost doi şcolari
şi-am umblat pe plajă desculţi
cam trişti, cu viaţa tăiată.
Ne miram ca suntem adulţi
deodată..
Ar mai fi ridul-şablon,
făcut din amor,
când nu-mi vorbea la telefon
şi credeam c-o să mor.
Şi-aici am un rid, şi aici,
care nu mi-e pe plac:
e din frica de frici
şi se vede când dorm şi când tac
Nu ştiu însă când, cine,
ar putea sa mă-nveţe
care rid e -
de bătrâneţe?


Cântec de lună plină

Când cochetă, când timidă,
Luna îşi punea voaletă
şi-n oglinda din firidă
se privea, timid - cochetă,
ca să-şi plângă liniştită,
cu genunchii sângerânzi,
dragostea împătimită,
pe sub norii cei plăpânzi…
Nu de Soare îi păsa Ei,
cum zic menestrelii serii,
nici de Stele ori de Zei,
că sunt stele, zei, puzderii!
Ci, te miră, blânda Lună
suspina îngrozitor
şi-alerga pe cer, nebună,
dup-un simplu muritor
care-n fiecare noapte
îi scria o poezie
şi o dezmierda cu şoapte
pe o foaie de hârtie.
Ea-i lăsa-ntr-un loc pe masă
fragi şi zmeură şi-o mură
şi-l ştergea, tot ea, duioasă,
cu un colţ de cer la gură.

………………………….

Şi cum n-aveam somn niciuna,
pe o noapte fără vise,
eu tăceam. Şi numai Luna,
întristată, plânsu-mi-se.



Poveste cu Clovn

Trecu odată pe la noi
un Circ. Prinţesa vru să-i vadă
pe-acei modeşti actori de stradă,
jucând desculţi, aproape goi…

Un Scamator, un Acrobat
şi-un Clovn. (Un mare caraghios!)
Prinţesei i-a părut frumos
şi la Castel i-a invitat.

Să vezi serbare ce s-a pus!...
Cântau viori, ca-n Paradis!...
(Prinţesa a trăit un vis.)
A doua zi, cei trei s-au dus…

Dar Lumea n-a mai fost la fel,
nici pentru Ea, nici pentru El…

Un comentariu: