vineri, 10 aprilie 2009

Când taci

Când taci, înălbiţii cireşi se înclină
un giulgiu de frig peste-a florilor vrajă
visează toporul călău de lumină
şi seva în plâns se preface sub coajă.

Când taci, scorojite biserici de ţară
i-alungă pe îngeri în târgul hain
să cânte prin bâlciul modern la chitară
să-şi vândă sfinţirea pe-o litră de vin.

Când taci, în oraşul visând scorţişoară
buldozerul nopţii îngroapă-n ruine
păpuşa de cârpă iubită o vară
pervazul gutuilor noastre regine.

duminică, 29 martie 2009

Alb pe alb


Casa de cuvinte

Aici, unde liniştea face un fald,
să punem noi, primii, cuvântul POATE
E cel mai pufos şi-o să ţină de cald.
E cel mai bătrân dintre toate.

Şi-aici, pe un colţ unde picură cer
şi-ai lăsat să se umple o glastră,
s-aducem cuvântul albastru - MISTER.
Să vezi cum e Lumea a noastră!

Să-ntindem pe jos SINODURI DE CORBI.
Să umbli şi tu în picioarele goale,
să fim cei mai orbi dintr-ai orbilor orbi...
Şi patul să-l facem din vorbele tale.



Vis alb

La tine-a nins? La mine nu…
Cum stau cu ochii larg închişi
la mine văd c-au înflorit
şi pruni, şi zarzări , şi caişi,

Şi toţi cireşii japonezi
din parcul meu de vis-à-vis,
au înflorit de nu te vezi.

Tu crezi că astea sunt zăpezi
şi crezi c-a nins cu-adevărat?
Eu albe perini văd păzind
în somn o fată de-mpărat.

Şi-n visul ei mai văd aşa:
cum ţi se-aşează pe genunchi
şi-ţi scrie, alb pe alb, ceva.



Insomnie

fără tine, noapte albă
noapte albă fără tine
cerul zdrenţuit de stele
doar în lună se mai ţine


ca un nasture de aur
pe al îngerului umăr
unde picură secunde
imbecile fără număr



Să interzicem ploile

Să interzicem ploile, nu vrei?
De ce să plângă cerul fără rost,
când numai noi ştim cum a fost
sub baldachinul florilor de tei?

Când mă-nveleai cu fluturi şi cu muze
ce-şi scuturau aripile de praf
şi-n auriul colb cânta Piaf
citindu-ne cuvintele pe buze

Şi parcă nopţile tânjeau să cadă
mai repede ca-n alte dăţi.
Eram ca două mici Eternităţi
şi nimeni lângă noi, să vadă

cum se preschimbă lumea în tăcere
doar fiindcă ochii i-am închis
şi ne-am gândit că visul nu e vis
şi fagurii pot lăcrima cu miere.



Ce-am avea de pierdut

Ce-am avea noi doi de pierdut, oare,
dacă-ar fi să plecăm într-o zi,
spre-o altă Lume încălzită de-un Soare,
unul străin?…Pe-al nostru, cine l-ar mai iubi?

Cui i-ar păsa de-atâta lumină vărsată
în moi duminici şi-n portocale?
Cine-ar mai striga pe străzi, câteodată,
“Vine lumina!” – şi lumina să curgă-n pocale?

Ce s-ar face oraşul acesta felin, tolănit
în brocarturi, mătăsuri si perne,
un calif răsfăţat, moţăind plictisit
de atâtea poveşti-baliverne?

Aproape nimic. Doar cafeaua băută-mpreună,
Rezemaţi de pervaz, într-un cot
şi toate urările noastre de noapte bună
şi venitul acasă-ntr-un suflet l-am pierde…
Am pierde cam tot.



Gelozie

În aşteptarea toamnei, nebunească
e teama că aşa te-aş pierde…
Mă rog atunci de-un tei să înfrunzească,
să lupte el cu toamna, pentru verde.

Că ea, aşa vicleană şi dulce cum se-ntinde,
Te-ar ameţi turnându-ţi în palme aur pur
Cu braţele-i de ocru si roşu te-ar cuprinde
Şi te-ar ascunde-n galben. Şi n-aş putea să-ndur…



Numai

"Să fie toamnă numai pentru tine
să se golească visterii de miere
să calci pe–ndureratele rubine
să plângă chihlimbare de plăcere

să-şi pună toamna vulpea ei roşcata
la gâtul întristaţilor castani
în zori să cadă brumă parfumată
cum n-a căzut pe-aici de mii de ani

că numai ţie-ţi dăruiesc aceste!" -
mai zise Prinţul şi apoi tăcu,
iubindu-mă mirat ca-ntr-o poveste...
Şi-ndată numai, toamnă se făcu.



Toamna

Să nu te pierzi, de-aşa culori ce vin
Când se dezbracă toamna prin păduri…
Să mă iubeşti pe mine mai puţin
Dar toamnei , straiele să-i furi!

Să nu te-ncumeţi să le duci in pieţe,
Într-un obscur butic de mahala,
Unde se vând stafide şi halva,
Ca să le-atingă mâini de precupeţe.

Le dă, mai bine, după ce le-ai smuls
Din crengi, bolnavilor de alb şi negru,
Împătimiţilor de trai integru,
Veniţilor pe lume fără puls.

Şi dacă-ţi mai rămâne un fular,
Păstrează-ţi-l la gât, doar pentru tine,
Să nu te faci în lume de ruşine
Că tot mai strângi castane-n buzunar.



Octombrie

Octombrie nici nu ne-a cunoscut
şi doar de dragul nostru o sa vină!...
Frunzişul muribund e o lumină
şi-mi aminteşte vara ce-a trecut.

Cum mirosea asfaltul vag a fum,
a scorţişoară şi-a Regina Nopţii
şi zăboveam puţin in faţa porţii,
sperând să treci întâmplător pe drum.

Cum teii nu-mi lăsau si mie luna
s-o văd, când tu spuneai că-i minunată
si-o bănuiam deasupra, intrigată
că-i doar a ta, şi mie mi-e totuna...

Aşa că voi lăsa de-acu’-n pervaz
vreo două-trei gutui mai strălucite,
Octombrie venind pe negândite
să nu greşească drumu-n nici un caz.




În Ţara Oglinzilor


Motto: “Citeşte-acest poem pe înserate / Atâta doar, pe tine să te-aprinzi / Eu m-am mutat aseară în
oglinzi / S-adun tăceri de stele supărate/”

De-aceea printre teii suferinzi
Atât cât se zăreşte în oglindă
O mână parcă vrea să mă cuprindă
Şi să mă ducă-n Ţara de Oglinzi?

De-aceea Iepuri se ascund în ceas
De-aceea toate ceştile se sparg
Şi se usucă-n vârful de catarg
Batiste fluturând a bun rămas?

De-aceea plâng? Că n-am crescut de-ajuns
Că tot mai cred în basmul cu Alice
Şi te urmez flămândă-n orice vis
Să nu te văd cum izbucneşti în plâns?



Dimineaţa

Trecuse-o Vulpe iar pe strada noastră…
De-aceea dimineaţa-ntortocheată
părea - vremelnic - fină şi roşcată,
iar nu cum o visasem eu, albastră.

În locul ceaiului cu gust de China,
sorbeai ghiocul roz cu suc de fragă,
urechea mării cu aroma vagă
a serii-n care amânasem cina…




Salut

Ce-nsângerat rămâne şi fierbinte
asurzitorul enter pe “Salut!”…
Te modelez din gânduri ca pe-un lut,
mă inventezi din cioburi de cuvinte.

Aprinzi silabe-n cupe de cristal
topindu-mi umbra cu genunchi de mosc
şi eu, arzând cu totul, recunosc
conturul tău, în fumul de santal.

Apoi, în carnea scoicii sidefate,
în locul perlei ne găsim culcuş
şi risipim prin blândul ei căuş
vocale - beţişoare parfumate.



Nud în albastru

Adorm pe faţa nevăzut-a lunii
şi pân-adorm te mai zăresc stingher,
amestecând culorile furtunii
pe grundul aspru, îmblânzit de cer.

Un nud eram, albastru, printre zebre
ce-mi pasc din umeri curba de candoare
şi fluturii tatuaţi între vertebre.
Aşa mă simt: muiată-ntr-o culoare.

Şi-n vis îmi simt genunchii-n coji de ouă,
albastrul tău mă strânge nesătul
şi-n palme gura ta îmi soarbe roua.
Oricât mi-e somnul, n-am dormit destul.



Despărţire

Un timp, e linişte-ntre noi şi ger.
Tăcerea noastră scrie madrigale.
Un înger travestit în coate-goale
Îmi schimbă ritmul inimii in Cer.

Va fi mai frig. Se va opri din nins.
Oraşul bleg îmi va părea mai mare –
O erbivoră rumegând ziare
Lăsată-n lume parcă dinadins.

Rugina aşteptării-scorţişoară,
De s-ar prelinge buimăcită-n stradă
Să-ţi vadă umbra, umbra ta s-o vadă,
Ar mai simţi mirosul tău de-aseară.

A ce miroşi cât vorbele-mi îndrug?
A ce miroşi când pleci şi eu mă supăr:
A zmeură şi-a boabe de ienupăr.
A Vrăjitor din Oz ce-a ars pe rug.

Primele




Cum se vede

Cum se vede lumea voastră
de la ultimul etaj:
cad suspinele-n picaj
şi se-neacă-n noaptea castă.

Stelele se-aprind haine
când se-nchid pe pernă ochii,
când se leapădă de rochii
domnişoarele virgine.

Fiindcă Dumnezeu e Sus,
stinge candelele-ncet
şi-şi deschide-un blog pe net,
El, mereu pe farse pus.



Facerea

prima lucrare fu o pădure
(materie primă caietelor sale)
apoi călimara cu noapte şi ură
şi plânsul venit in picioarele goale.

urmară la rând cele patru păcate:
neliniştea, râsul, mirarea şi zborul
şi scaunul lui din stinghii şi pânză
pe care a scris: CREATORUL.




Rai

Colo-n Raiul cel concret
unde Îngerii asudă,
unde ninge zahăr pudră,
Dumnezeul are net.

Altfel n-avea cum să ştie
că aseară-ntâmplător,
"Găzduitul Călător"
îmi scria în versuri, mie.

Îmi scria şoptit, cu sârg,
despre-mbujorate mere,
zăpăcite de plăcere
care noaptea dau in pârg.

Eu, crezându-l vreun nebun
care nu-şi găseşte somnul,
l-am lăsat scriind, cu Domnul
şi-am tăcut, că ce să-i spun?

Doar spre ziuă când se-ndură
soarele cu chip de ceară,
văd că măru-ntreg aseară
are semn de muşcătură.




Daruri

Uneori plouă cuvinte: mărgele de sticlă.
Face şi Dumnezeu nişte ploi!…
Le aruncă pe jos şi tot el le ridică,
le sărută pe frunte şi le pune în noi.

Şi noi, Doamne, ce să facem cu ele pe buze?
Inventăm noi vreo armă să frângă
moartea în lutul fiinţei ursuze?
Ne jucăm noi de-a tine, pe lângă?

Punem noi la dospit încercări interzise,
un palat de iluzii pentru-o stirpe crăiască?
Născocim noi culcuş pentru somn fără vise,
facem noi râsul din plâns să renască?

Nu, Doamne, ia-le-napoi şi
închide-le-adânc în nefire.
Nouă lasă-ne-un verb: a iubi -
(conjugarea a patra) – iubire.




Poştaşul

Poştaşul sună doar o dată
Aruncă plicul albăstrui
La îndemâna visului
Să-mi facă ziua fermecată

Poştaşul sună scurt şi pleacă
Scrisoarea-i veşnic nesemnată
Dar ziua-mi pare fermecată
De întrebări ce-ncep cu “dacă”

Poştaşul sună de trei ori
Lipseşte plicul albăstrui
Dar – ca din partea nimănui –
În prag lăsă un braţ de flori.




Riduri

Primul rid, auriu,
l-am făcut de ţipăt, încrâncenată,
că de ce sunt, că de ce să fiu,
că de ce-s fată.
Pe urmă schimbând feţe-feţe
cu lumea, cu veacul sordid,
cu cine vrea să dea bineţe,
a apărut al doilea rid.
Într-un târziu presupus,
două cute uşoare
s-au format de surâs, de râs,
de-ntristare.
Mai e trama cuminte
la colţul ochilor mari
făcută în vara fierbinte
când n-am mai fost doi şcolari
şi-am umblat pe plajă desculţi
cam trişti, cu viaţa tăiată.
Ne miram ca suntem adulţi
deodată..
Ar mai fi ridul-şablon,
făcut din amor,
când nu-mi vorbea la telefon
şi credeam c-o să mor.
Şi-aici am un rid, şi aici,
care nu mi-e pe plac:
e din frica de frici
şi se vede când dorm şi când tac
Nu ştiu însă când, cine,
ar putea sa mă-nveţe
care rid e -
de bătrâneţe?


Cântec de lună plină

Când cochetă, când timidă,
Luna îşi punea voaletă
şi-n oglinda din firidă
se privea, timid - cochetă,
ca să-şi plângă liniştită,
cu genunchii sângerânzi,
dragostea împătimită,
pe sub norii cei plăpânzi…
Nu de Soare îi păsa Ei,
cum zic menestrelii serii,
nici de Stele ori de Zei,
că sunt stele, zei, puzderii!
Ci, te miră, blânda Lună
suspina îngrozitor
şi-alerga pe cer, nebună,
dup-un simplu muritor
care-n fiecare noapte
îi scria o poezie
şi o dezmierda cu şoapte
pe o foaie de hârtie.
Ea-i lăsa-ntr-un loc pe masă
fragi şi zmeură şi-o mură
şi-l ştergea, tot ea, duioasă,
cu un colţ de cer la gură.

………………………….

Şi cum n-aveam somn niciuna,
pe o noapte fără vise,
eu tăceam. Şi numai Luna,
întristată, plânsu-mi-se.



Poveste cu Clovn

Trecu odată pe la noi
un Circ. Prinţesa vru să-i vadă
pe-acei modeşti actori de stradă,
jucând desculţi, aproape goi…

Un Scamator, un Acrobat
şi-un Clovn. (Un mare caraghios!)
Prinţesei i-a părut frumos
şi la Castel i-a invitat.

Să vezi serbare ce s-a pus!...
Cântau viori, ca-n Paradis!...
(Prinţesa a trăit un vis.)
A doua zi, cei trei s-au dus…

Dar Lumea n-a mai fost la fel,
nici pentru Ea, nici pentru El…