Alb pe alb

Casa de cuvinte

Aici, unde liniştea face un fald,
să punem noi, primii, cuvântul POATE
E cel mai pufos şi-o să ţină de cald.
E cel mai bătrân dintre toate.

Şi-aici, pe un colţ unde picură cer
şi-ai lăsat să se umple o glastră,
s-aducem cuvântul albastru - MISTER.
Să vezi cum e Lumea a noastră!

Să-ntindem pe jos SINODURI DE CORBI.
Să umbli şi tu în picioarele goale,
să fim cei mai orbi dintr-ai orbilor orbi...
Şi patul să-l facem din vorbele tale.



Vis alb

La tine-a nins? La mine nu…
Cum stau cu ochii larg închişi
la mine văd c-au înflorit
şi pruni, şi zarzări , şi caişi,

Şi toţi cireşii japonezi
din parcul meu de vis-à-vis,
au înflorit de nu te vezi.

Tu crezi că astea sunt zăpezi
şi crezi c-a nins cu-adevărat?
Eu albe perini văd păzind
în somn o fată de-mpărat.

Şi-n visul ei mai văd aşa:
cum ţi se-aşează pe genunchi
şi-ţi scrie, alb pe alb, ceva.



Insomnie

fără tine, noapte albă
noapte albă fără tine
cerul zdrenţuit de stele
doar în lună se mai ţine


ca un nasture de aur
pe al îngerului umăr
unde picură secunde
imbecile fără număr



Să interzicem ploile

Să interzicem ploile, nu vrei?
De ce să plângă cerul fără rost,
când numai noi ştim cum a fost
sub baldachinul florilor de tei?

Când mă-nveleai cu fluturi şi cu muze
ce-şi scuturau aripile de praf
şi-n auriul colb cânta Piaf
citindu-ne cuvintele pe buze

Şi parcă nopţile tânjeau să cadă
mai repede ca-n alte dăţi.
Eram ca două mici Eternităţi
şi nimeni lângă noi, să vadă

cum se preschimbă lumea în tăcere
doar fiindcă ochii i-am închis
şi ne-am gândit că visul nu e vis
şi fagurii pot lăcrima cu miere.



Ce-am avea de pierdut

Ce-am avea noi doi de pierdut, oare,
dacă-ar fi să plecăm într-o zi,
spre-o altă Lume încălzită de-un Soare,
unul străin?…Pe-al nostru, cine l-ar mai iubi?

Cui i-ar păsa de-atâta lumină vărsată
în moi duminici şi-n portocale?
Cine-ar mai striga pe străzi, câteodată,
“Vine lumina!” – şi lumina să curgă-n pocale?

Ce s-ar face oraşul acesta felin, tolănit
în brocarturi, mătăsuri si perne,
un calif răsfăţat, moţăind plictisit
de atâtea poveşti-baliverne?

Aproape nimic. Doar cafeaua băută-mpreună,
Rezemaţi de pervaz, într-un cot
şi toate urările noastre de noapte bună
şi venitul acasă-ntr-un suflet l-am pierde…
Am pierde cam tot.



Gelozie

În aşteptarea toamnei, nebunească
e teama că aşa te-aş pierde…
Mă rog atunci de-un tei să înfrunzească,
să lupte el cu toamna, pentru verde.

Că ea, aşa vicleană şi dulce cum se-ntinde,
Te-ar ameţi turnându-ţi în palme aur pur
Cu braţele-i de ocru si roşu te-ar cuprinde
Şi te-ar ascunde-n galben. Şi n-aş putea să-ndur…



Numai

"Să fie toamnă numai pentru tine
să se golească visterii de miere
să calci pe–ndureratele rubine
să plângă chihlimbare de plăcere

să-şi pună toamna vulpea ei roşcata
la gâtul întristaţilor castani
în zori să cadă brumă parfumată
cum n-a căzut pe-aici de mii de ani

că numai ţie-ţi dăruiesc aceste!" -
mai zise Prinţul şi apoi tăcu,
iubindu-mă mirat ca-ntr-o poveste...
Şi-ndată numai, toamnă se făcu.



Toamna

Să nu te pierzi, de-aşa culori ce vin
Când se dezbracă toamna prin păduri…
Să mă iubeşti pe mine mai puţin
Dar toamnei , straiele să-i furi!

Să nu te-ncumeţi să le duci in pieţe,
Într-un obscur butic de mahala,
Unde se vând stafide şi halva,
Ca să le-atingă mâini de precupeţe.

Le dă, mai bine, după ce le-ai smuls
Din crengi, bolnavilor de alb şi negru,
Împătimiţilor de trai integru,
Veniţilor pe lume fără puls.

Şi dacă-ţi mai rămâne un fular,
Păstrează-ţi-l la gât, doar pentru tine,
Să nu te faci în lume de ruşine
Că tot mai strângi castane-n buzunar.



Octombrie

Octombrie nici nu ne-a cunoscut
şi doar de dragul nostru o sa vină!...
Frunzişul muribund e o lumină
şi-mi aminteşte vara ce-a trecut.

Cum mirosea asfaltul vag a fum,
a scorţişoară şi-a Regina Nopţii
şi zăboveam puţin in faţa porţii,
sperând să treci întâmplător pe drum.

Cum teii nu-mi lăsau si mie luna
s-o văd, când tu spuneai că-i minunată
si-o bănuiam deasupra, intrigată
că-i doar a ta, şi mie mi-e totuna...

Aşa că voi lăsa de-acu’-n pervaz
vreo două-trei gutui mai strălucite,
Octombrie venind pe negândite
să nu greşească drumu-n nici un caz.




În Ţara Oglinzilor


Motto: “Citeşte-acest poem pe înserate / Atâta doar, pe tine să te-aprinzi / Eu m-am mutat aseară în
oglinzi / S-adun tăceri de stele supărate/”

De-aceea printre teii suferinzi
Atât cât se zăreşte în oglindă
O mână parcă vrea să mă cuprindă
Şi să mă ducă-n Ţara de Oglinzi?

De-aceea Iepuri se ascund în ceas
De-aceea toate ceştile se sparg
Şi se usucă-n vârful de catarg
Batiste fluturând a bun rămas?

De-aceea plâng? Că n-am crescut de-ajuns
Că tot mai cred în basmul cu Alice
Şi te urmez flămândă-n orice vis
Să nu te văd cum izbucneşti în plâns?



Dimineaţa

Trecuse-o Vulpe iar pe strada noastră…
De-aceea dimineaţa-ntortocheată
părea - vremelnic - fină şi roşcată,
iar nu cum o visasem eu, albastră.

În locul ceaiului cu gust de China,
sorbeai ghiocul roz cu suc de fragă,
urechea mării cu aroma vagă
a serii-n care amânasem cina…




Salut

Ce-nsângerat rămâne şi fierbinte
asurzitorul enter pe “Salut!”…
Te modelez din gânduri ca pe-un lut,
mă inventezi din cioburi de cuvinte.

Aprinzi silabe-n cupe de cristal
topindu-mi umbra cu genunchi de mosc
şi eu, arzând cu totul, recunosc
conturul tău, în fumul de santal.

Apoi, în carnea scoicii sidefate,
în locul perlei ne găsim culcuş
şi risipim prin blândul ei căuş
vocale - beţişoare parfumate.



Nud în albastru

Adorm pe faţa nevăzut-a lunii
şi pân-adorm te mai zăresc stingher,
amestecând culorile furtunii
pe grundul aspru, îmblânzit de cer.

Un nud eram, albastru, printre zebre
ce-mi pasc din umeri curba de candoare
şi fluturii tatuaţi între vertebre.
Aşa mă simt: muiată-ntr-o culoare.

Şi-n vis îmi simt genunchii-n coji de ouă,
albastrul tău mă strânge nesătul
şi-n palme gura ta îmi soarbe roua.
Oricât mi-e somnul, n-am dormit destul.



Despărţire

Un timp, e linişte-ntre noi şi ger.
Tăcerea noastră scrie madrigale.
Un înger travestit în coate-goale
Îmi schimbă ritmul inimii in Cer.

Va fi mai frig. Se va opri din nins.
Oraşul bleg îmi va părea mai mare –
O erbivoră rumegând ziare
Lăsată-n lume parcă dinadins.

Rugina aşteptării-scorţişoară,
De s-ar prelinge buimăcită-n stradă
Să-ţi vadă umbra, umbra ta s-o vadă,
Ar mai simţi mirosul tău de-aseară.

A ce miroşi cât vorbele-mi îndrug?
A ce miroşi când pleci şi eu mă supăr:
A zmeură şi-a boabe de ienupăr.
A Vrăjitor din Oz ce-a ars pe rug.